Wuthering Heights (2026): De la răscruce de drumuri la un final de „repetent”

M-am așezat să văd noua ecranizare a celebrului roman „La răscruce de drumuri” (2026). Recunosc, n-am citit cartea, dar am plecat la drum cu mintea deschisă, pregătit pentru o poveste de dragoste clasică. Ce am primit? O experiență care m-a făcut să trec de la emoție pură la o stare de lehamite totală.

Începutul: Durerea la locul ei

Filmul începe promițător. E sensibil, e încărcat de un bagaj emoțional greu. Vezi iubirea aia inofensivă, genul de pasiune care dă ulterior în damblageală, în nebunie curată. Primele trei sferturi din film chiar merită atenția; actorii par să înțeleagă tragismul, iar atmosfera te prinde. Ești acolo, în noroiul și vântul de pe munte, simțind durerea personajelor.

Prăbușirea: Stilul „Asylum Studio”

Dar, fraților, după ce trec aceste trei sferturi din film, totul se duce de râpă. Filmul începe să se tărăgăneze prost, fără niciun rost, transformându-se într-un scenariu scârbavnic.

Ceea ce trebuia să fie un final grandios, o concluzie a unei obsesii de o viață, devine o poveste demnă de studiourile Asylum (alea care fac parodii ieftine). Din punctul meu de vedere, ultimele 35 de minute sunt un dezastru. Ba mai mult, am simțit o tentă sexistă care nu-și avea locul, o forțare a scenariului care pur și simplu m-a dezamăgit profund.

De ce e greu să judeci un film de 2 ore?

Când un film se întinde pe mai bine de două ore, e greu să-l tai de tot de pe listă doar pentru un final ratat, dar nici nu pot să închid ochii. Dacă pentru primele părți aș fi fost mai generos, ultimele 35 de minute merită o notă de repetent. Este păcat de munca depusă la început, pentru că un final lamentabil reușește să șteargă cu buretele toată sensibilitatea construită inițial.

E de-a dreptul culmea cum o piesă de 4 minute are mai multă substanță decât un film de 2 ore+ care eșuează lamentabil. Mi-a răsunat în minte Freddie Mercury cu ‘Too Much Love Will Kill You‘.

Piesa aia reușește să sintetizeze toată nebunia și suferința de la ‘Răscruce de drumuri‘ mai bine decât orice scenariu ratat din 2026. În acele câteva minute de muzică pură există o forță pe care filmul a îngropat-o sub prostii. Până la urmă, esența nu stă în lungime, ci în vibrație.

Verdictul Leo1Romania: 5/10

Nu mă interesează cât de „artistică” s-a vrut a fi viziunea regizorului pe final. Dacă o poveste începe în forță și sfârșește în penibil, rezultatul e clar. Este un film care s-a pierdut pe drum, exact ca personajele lui, dar nu într-un mod poetic, ci într-unul care te lasă cu un gust amar de timpul pierdut.

Voi ce ziceți, merită să mai dăm șanse acestor re-ecranizări care vor cu orice preț să fie „altfel”, dar sfârșesc prin a fi penibile? Sau poate cei care ați citit cartea ați văzut altceva în finalul ăsta tărăgănat? Vă aștept la „răscrucea” de comentarii.