“72 Hours” (2026) – Când Kevin Hart trage de scenariu ca de o gumă de mestecat

Naufragiatii mei, am lipsit două săptămâni de pe insulă pentru motive întemeiate. Deplasările numeroase prin țară cu filmările pentru TV și alte proiecte paralele mi-au mâncat destul de mult timp. Nici măcar pentru citit nu prea am mai avut răgaz, iar de filme ce să mai zic… doar câteva episoade de seriale despre care nu pot scrie nimic momentan, pentru că ori nu sunt terminate, ori urmează să apară sezoane noi.

Dar, zilele astea mi-am rupt puțin din timp și am zis să bag un “72 Hours” (2026), cu simpaticul Kevin Hart. Ce pot să zic? M-am deconectat puțin de la viața de zi cu zi și am savurat — pe alocuri — această producție cu pretenții.

O comedie obosită fără nicio miză

Problema principală la “72 Hours” nu e doar că nu te face să râzi, ci că refuză cu încăpățânare să fie un film închegat. Scenariul pare scris în pauza de masă de un algoritm obosit, obsedat să bifeze glume rasuflate și situații trase de păr pe care le-am mai văzut de o sută de ori în ultimele două decenii. Nu există pic de tensiune, iar titlul de “72 Hours” ar trebui să sugereze o cursă contra cronometru, dar ritmul e atât de moale încât ai senzația că timpul se scurge în reluare.

Jocul actoricesc e la pământ. Kevin Hart pare că joacă pe pilot automat, livrând aceleași strigăte și aceleași fețe disperate pe care le-a epuizat deja în toate rolurile sale anterioare. Mimica aia nativă, care altădată exploda pe ecran și te făcea să izbucnești în râs din nimic, a dispărut complet — a rămas doar o copie palidă, obosită. Cât despre distribuția secundară, e jale mare. Actorii sunt lipsiți de orice fel de har, parcă citesc replicile direct de pe prompter, iar schimburile de cuvinte dintre ei sună la fel de artificial și ieftin ca în producțiile autohtone de pluton gen Team Building, Clanul, Ramon sau Groapa. Se vede de la o poștă încercarea disperată de a face o conexiune rapidă, stil “fast-food”, cu publicul tânăr, dar le-a ieșit o șaormă fiartă: fără gust, fără condimente și imposibil de digerat.

Până și reacțiile din online reflectă din plin această ruptură. Deși prin ungherele internetului mai găsești fani nostalgici care se mulțumesc cu simpla prezență a lui Hart pe ecran și laudă filmul ca fiind un fundal sonor inofensiv pentru duminică seara, marea majoritate a spectatorilor taxează dur proiectul. Oamenii reclamă exact lipsa totală de chimie între personaje, glumele reciclate la infinit și senzația pregnantă că totul a fost produs pe bandă rulantă doar pentru a bifa un contract și o cifră în plus pe platformele de streaming.

Verdictul Leo1Romania: 4/10

Un film de comedie mediocru, sub nivelul altor producții unde Kevin Hart făcea adevăratul deliciu al privitorilor. Cu toate că au existat câteva momente puerile la care am zâmbuit, “72 Ore” nu își merită sub nicio formă banii și timpul investit. Este un efort modest care se pierde rapid în mulțimea de titluri uitate de sâmbătă seara și pe care eu unul nu l-aș duce într-un clasament top 10, fără îndoială.

Atât s-a putut de data asta pe plan cinematografic. Voi a-ți apucat să-l urmăriți sau ați fost mai inspirați și ați dat skip?