Klaus și Barroso – Cum să-ți bați joc de cinema cu „succes”

După ce am vorbit despre calitatea absolută a miniseriei Shōgun, este timpul să coborâm cu picioarele pe pământ… sau mai bine zis, în noroi. Dacă vreți să vedeți un film fenomenal despre cum să-ți bați joc de întreaga industrie cinematografică, atunci „Klaus și Barroso” este exemplul perfect. Fără nicio exagerare, un film extraordinar de prost, cu și despre prosti.

Rețeta eșecului fără vulgaritate gratuită

De obicei, filmele românești comerciale din ultimii ani încearcă să șocheze prin vulgaritate excesivă și înjurături la fiecare două cuvinte, sperând că asta ține loc de umor. Ei bine, „Klaus și Barroso” reușește „performanța” de a fi mizerabil fără să folosească vulgaritatea ca „actor principal”. Este pur și simplu o aglomerare de clișee obosite, situații forțate și un scenariu care pare scris pe spatele unui șervețel într-o pauză de masă.

O insultă la adresa spectatorului

Ceea ce deranjează cel mai tare la acest tip de producții (care au inundat piața în ultimul deceniu) este lipsa totală de respect pentru public. Se merge pe ideea că „merge și așa”, că publicul înghite orice dacă apar niște fețe cunoscute pe afiș. Rezultatul? O peliculă care te face să te simți prost doar pentru că ai apăsat pe „Play”. Este o risipă de resurse și de timp, o pată pe obrazul unei cinematografii care pe vremuri scotea capodopere.

De ce este un film de evitat?

Nu este vorba doar despre gusturi, ci despre standarde. Când compari efortul, imaginea și profunzimea unei producții internaționale de top cu acest tip de „divertisment” de duzină, realizezi cât de jos a coborât ștacheta la noi. Este un film care nu livrează nimic: nici umor, nici poveste, nici măcar o imagine care să-ți rămână întipărită în minte într-un mod plăcut.

Verdictul Leo1Romania 1/10

1/10. Este nota minimă pentru un efort minim. O producție care demonstrează perfect cum poți să compromiți ideea de cinema. Dacă vreți să vă păstrați neuronii intacți, stați departe de această „operă”. Mai bine priviți peretele timp de o oră și jumătate; măcar nu vă veți simți jigniți.

Voi ați rezistat până la finalul acestui film?

Sunt curios, a reușit cineva să găsească vreo parte bună în „Klaus și Barroso” sau suntem cu toții de acord că este un eșec total? De ce credeți că regizorii români insistă pe astfel de subiecte „cu și despre proști”? Aștept să vă vărsați oful în secțiunea de comentarii!