Mirciulică – Când „fundul sacului” are și el o pivniță

Credeam, în mândria mea de spectator care a trecut prin multe, că am văzut tot ce se putea vedea mai abject în materie de „peliculă” autohtonă. Aveam impresia că am atins pragul de jos cu titluri precum Miami Bici, Teambuilding sau 5GANG. M-am înșelat amarnic. Există ceva care reușește performanța de a fi parca puțin (doar puțin!) mai prost decât toate aceste tentative oropsite: „Mirciulică„.

Rețeta eșecului: Obscenitate pe post de talent

Este incredibil cum toți acești „explodați” care se visează peste noapte producători, regizori sau mari actori, au impresia că sunt „cool” dacă scuipă cuvinte triviale și scene obscene la fiecare două minute. Domnilor, vulgaritatea nu ține loc de scenariu, iar înjurătura aruncată aiurea nu e umor, e doar lipsă de vocabular și de respect față de cel care privește.

Filmele lor au ajuns exact la nivelul obscenităților pe care le folosesc – adică niște mizerii pe care nu le poți defini altfel decât prin cuvinte pe care mi-e și silă să le mai repet. Este „noul val” în arta cinematografică de pe la noi, un val care aduce la mal doar mizerie și zgomot. Să-ți regreți timpul pierdut uitându-te la astfel de „două bășini” create special pentru cei care își consumă viața pe YouTube și TikTok, e puțin spus.

O producție demnă de Recycle Bin

Acest produs este definiția cuvântului „trash”. Nu există regie, nu există fir epic, există doar o suită de momente penibile filmate parcă în dorul lelii, cu speranța că numele de pe afiș va păcăli destui oameni cât să iasă „profitul”. Ne scăldăm într-o mediocritate cruntă unde „arta” a fost înlocuită de foamea de bani și de o lipsă totală de viziune.

Dacă asta este direcția spre care ne îndreptăm, atunci e vai și amar de noi. Cinematografia românească nu se mai face în studiourile de montaj, ci pare că se face în spatele blocului, între două glume proaste și o aroganță de influencer care se crede zeu.

Verdictul Leo1Romania: 2/10 Gunoi cu sclipici

Nu este un film, este un experiment eșuat pe timpul și nervii noștri. Dacă aveți de ales între a privi „Mirciulică” și a privi un perete proaspăt vopsit, alegeți peretele. Măcar acolo e liniște și nu te simți jignit.

Voi cum rezistați la asaltul ăsta de obscenități ieftine? Chiar am ajuns atât de jos încât să numim „film” orice tentativă de scheci prelungit? Hai să lăsăm „arta” de cartier celor care o merită și să căutăm, dacă mai găsim, ceva care să nu ne facă să ne băgăm… picioarele în el de cinema românesc.