Strigătul copiilor

Sunt doar un copil pierdut în lumea voastră mare,
O victimă tăcută ce n-are apărare,
Agresiunea voastră mă lasă fără glas,
Din trupul meu firav doar urme au rămas.

Țipați și mă loviți în mers,
Sunt doar o jucărie în al vostru univers,
Oameni mari cu suflet negru, de ce mă condamnați?
În loc să mă iubiți, în monștri vă schimbați.

Nu ucideți florile, lăsați-le să crească!
Nu rupeți din aripi lumina pământească!
Suntem doar copii, strigăm din mii de guri,
Opriți acum sclavia, coșmarul de copii,
Suntem doar niște flori… nu ne mai chinuiți!

În umbra din odaie, unde trebuia să dorm,
Abuzul se ascunde sub chip de om,
O mână mă apasă, secretul e prea greu,
Și nimeni nu aude plânsul și suspinul meu.

Tranzacționați o viață ca pe o marfă-n târg,
Iar visele inocente în palme vi se frâng,
Oameni mari cu suflet negru, de ce mă condamnați?
În loc să mă iubiți, în monștri vă schimbați.

Violul de copii e o rană pe pământ,
Când trupul meu e rupt de un agresor,
Mi-ați întinat lumina și m-ați lăsat în nori,
Să plângem în hohote singuri de mii și mii de ori.

Mă strângeți de secunde și mă loviți în mers,
Sunt doar o jucărie în al vostru univers,
Oameni mari cu suflet negru, de ce mă condamnați?
În loc să mă iubiți, în monștri vă schimbați.

Sclavia neagră-n care mă țineți legată,
A stors din mine vlaga și viața de altădată,
Suntem vânduți pe nimic, uitați de Dumnezeu,
În timp ce voi tăceți și ne loviți mereu.

Măi mamă, m-ai lăsat orfană-n pragul rece,
O floare-a nimănui pe lângă care trece
O lume mult prea oarbă, cu sufletul de piatră,
Abandonat în stradă, cu inima curată.

Nu ucideți florile, lăsați-le să crească!
Nu rupeți din aripi lumina pământească!
Suntem doar copii, strigăm din mii de guri,
Nu ne mai murdăriți cu violuri și abuzuri!
Opriți acum sclavia, coșmarul de copii,
Suntem doar niște flori… nu ne mai chinuiți!

Suntem doar niște flori… pe care voi le ofiliți….