Balada Poetului Uitat (Inspirat)

În ceasul greu, când umbra se lăsa,
Și pașii lumii încet se opreau,
Nici o făptură la fereastra mea
Nu mai venea cu dorul ei domol.

Dar nu mi-a fost vreodată teamă
De liniștea ce cade peste piept,
Căci noaptea știe să aline
Ce omul lasă nedrept.

O, munte verde, frate mut,
Tu știi tot ce-am rostit în vânt.
Omul pleacă, timpul trece,
Natura ține jurământ.

Că sunt din codru și din apă,
Din cer și din pământ curat,
Nu-i moarte unde firea cântă
Ce omul a uitat.

Și dacă pași străini vor trece
Fără să se oprească-n drum,
Să nu vă pară rău de mine,
Eu sunt acasă, nu sunt dus.

O rază albă de lună plină
Va sta pe piatra mea ușor,
Și va vorbi, fără cuvinte,
Despre un vechi și tainic dor.

Dumbrava-mi este neam și lege,
Câmpia – cântec fără glas,
Cerbii știu cine le-a dus dorul
Și cine le-a fost popas.

Le-am spus durerea în șoaptă,
Le-am dus-o-n cântec lin,
Și-au pus-o-n frunză și-n izvoare
Ca semn că am fost viu.

O, munte verde, frate mut,
Tu știi tot ce-am rostit în vânt.
Omul pleacă, timpul trece,
Natura ține jurământ.

Nu plângeți lutul ce se-nchide,
Că nu e capăt, nu e sfârșit,
Cât timp pădurea își amintește
De cel ce a iubit.

Că iarba știe, apa știe,
Și luna știe ce-am cântat…
Ce omul pierde în tăcere,
Pământul n-a uitat.