„Ce-aș da…” Dincolo de riduri, prima iubire nu moare niciodată

Sunt momente în care viața ne fură iubirile. Trec anii, se adună deceniile, ne punem măști de oameni mari pe față, ne vedem de destine. Fiecare cu casa lui, cu copiii lui, cu facturile și grijile lui. Învățăm să zâmbim în oglindă ca să nu ne mai întrebe nimeni de ce ne strânge pieptul în unele seri. Spunem lumii că suntem bine, că ne-am descurcat, că timpul le-a așezat pe toate.

Dar timpul e un mincinos.

Pentru că e de ajuns să auzi o anumită linie de pian, să prinzi un anumit parfum pe stradă sau, după treizeci de ani, să intersectezi privirea cu acei ochi din trecut… și tot eșafodajul pe care l-ai construit o viață întreagă se prăbușește într-o secundă. Te întorci în secunda zero, acolo unde inima încă mai credea.

Inspirat de o altă melodie care a spart internetul în mii de bucăți prin simplitatea ei crudă, dar mai ales măcinat de propria-mi poveste, am coborât adânc în mine și am scris o piesă. Nu e o melodie oarecare. E o rană proaspătă pusă pe note. O melodie pentru toate acele iubiri pierdute în negura deceniilor, dar care au rămas vii, arzând mocnit în cel mai ascuns colț al sufletului.

Ce-aș da să mă pot întoarce în trecut pentru o singură clipă?

Să o mai văd o dată cum îmi zâmbea… înainte ca viața să ne despartă drumurile? Cred că aș da totul. Fără să stau pe gânduri.

Piesa asta nu e despre resemnare și în niciun caz nu e un strigăt chior, plin de zgomot artificial. Este o explozie de pasiune și durere curată. O trăire care te prinde de stomac și te face să vibrezi, ridicându-se spre cer exact ca un strigăt disperat, dar melodios, pe care îl cântă o arenă întreagă cu luminile stinse. E acel moment în care artistul tace, iar miile de oameni din jur preiau refrenul pentru că fiecare dintre ei are în minte un nume, o umbră, o primă iubire pe care n-o va putea uita niciodată.

Indiferent unde te-a dus viața, indiferent câte riduri ți-au brăzdat fața sau cât de alb ți-e părul, lumina din ochii care s-au iubit curat nu se stinge niciodată.