Transcrierea interviului Zona de Contact: Leo Bagheera la Radio Clasic FM
Leo Bagheera: „Radioul a fost pentru mine un mod de a fi, de a trăi, de a gândi”
Reporter: Andrei Enescu
Intervievat: Leo Bagheera
Andrei Enescu: Bun găsit la o nouă ediție a podcastului Zona de Contact. De data aceasta avem un invitat pe care poate nu l-ați văzut foarte des, dar pe care mulți l-au auzit, mai ales începând din anii ’90, la mai multe posturi de radio – unele pirat, altele perfect legale. A petrecut o bună bucată de vreme în eter, iar astăzi se ocupă mai degrabă de creație și producție muzicală. Leo, bine ai venit!
Leo Bagheera: Bine te-am găsit, Andrei. Noi ne știm, așa că prezentarea este mai mult pentru cei care ne privesc. Da, sunt Leo, Leo Bagheera sau Leo1România. Și ai dreptate: am fost întotdeauna mai mult auzit decât văzut.
Andrei Enescu: Aș vrea să începem cu radioul anilor ’90. Pentru cei care nu au trăit perioada aceea este greu de explicat aerul de libertate care apăruse după 1989. Noi veneam după zeci de ani de radio rigid, controlat, cenzurat. Chiar și după Revoluție mai existau asemenea reflexe. Îmi amintesc că la Radio România exista acel „bun de difuzare” pe care trebuia să-l dea redactorul-șef. Voi, în schimb, cu radiourile acelea libere, uneori pirate, părea că nu mai aveați nicio limită. Cum ai ajuns tu la radio?
Leo Bagheera: E o poveste care începe foarte devreme. În 1991, eu și un prieten bun voiam să ne facem o formație. Eram niște puști, aveam vreo 13 ani, și voiam un fel de hip-hop foarte liber, foarte direct, cu texte provocatoare.
Problema era: scriam textele, dar cum le înregistram? Tehnologia pe care o aveam era cea a vremii. Am descoperit că, dacă puneam o bucățică de hârtie între banda casetei și capul de ștergere al casetofonului, înregistrarea originală nu se mai ștergea complet. Rămânea negativul, peste care înregistram vocile noastre. Vă dați seama cum suna: melodia originală undeva înfundată în spate și noi peste ea.
Am făcut două-trei piese și apoi ne-am pus întrebarea firească: „Bun, și acum cum ne facem cunoscuți?”. Evident, la radio.
Am sunat la posturile pe care le știam atunci – UniPlus, Fun Radio, Radio Național. Probabil și-au dat seama după voce că suntem niște copii și ne-au refuzat cât au putut de politicos: „Domnule, așa ceva nu se poate difuza”.
Iar noi, cu mintea unor copii, am ajuns la concluzia: dacă nu vor să ne difuzeze, ne facem propriul radio.
Andrei Enescu: Simplu!
Leo Bagheera: Simplu în mintea noastră! Numai că nu știam absolut nimic despre cum se face un radio.
Din 1991 până prin 1994 radioul nostru a existat doar pe hârtie și în capul nostru. Aveam ședințe, aveam funcții, director de programe, director tehnic, discutam despre grilă, votam emisiuni, ne certam pe idei. Aveam tot, mai puțin radioul!
Andrei Enescu: Funcțiile sunt întotdeauna partea cea mai importantă…
Leo Bagheera: Exact! Eram foarte serioși în privința funcțiilor, numai că nu aveam emițător și nici habar cum se ajunge efectiv cu semnalul în aparatul de radio al omului.
Prin 1994 am descoperit în Berceni un post pirat. Dăduseră un număr de telefon fix pentru dedicații. Noi sunam nu ca să cerem melodii, ci ca să aflăm: „Băi, tu cum emiți?”.
Până la urmă am ajuns, prin omul acela, la cineva care se pricepea la electronică. Ne-am dus să-l căutăm prin cartier, întrebând vecinii, până am găsit apartamentul. Omul s-a speriat când s-a trezit cu doi puști la ușă.
Ne-a explicat: vă trebuie emițător, oscilator, antenă, cablu… Pentru noi vorbea aproape în chineză.
L-am întrebat dacă poate să ne facă el un emițător. Putea. Costa 30.000 de lei, ceea ce atunci era enorm pentru noi, aproximativ cât un salariu sau poate chiar mai mult.
Andrei Enescu: Și de unde să aibă doi adolescenți banii?
Leo Bagheera: Exact. Ne-am angajat cu ziua la sere, în Vitan, la cules de roșii și castraveți. Prietenul meu a rezistat vreo două zile, eu vreo patru. După patru zile mi-am zis că nu mai vreau să văd sere în viața mea și m-am apucat să vând casete audio pe la Universitate. Se câștiga ceva mai bine.
Până la urmă, prietenul meu a făcut rost de bani vânzând pepeni. Aveau ai lui pepeni la țară, i-a adus în București și i-a vândut. Așa am făcut rost de banii pentru emițător.
Asta era România anilor ’90: libertatea nu era doar în radio. Era și pe stradă.
Andrei Enescu: Și apare, în sfârșit, emițătorul.
Leo Bagheera: Apare. Eu eram plecat din București când l-au adus. M-am întors după câteva zile, nerăbdător să văd minunea.
Primul lucru pe care îl văd este antena agățată de închizătoarea geamului.
Zic: „Ce face antena acolo?”
„Păi, acolo stă.”
„Băi, antena trebuie să fie afară!”
„Aaa… de aia nu prea sună nimeni?”
Apoi întreb unde este emițătorul. Era ascuns după șifonier. Mă uit la el și cred că este o glumă. Era construit din tablă de conserve, bucăți îndoite, piese lipite, radiatoare, mufe de antenă… ceva absolut artizanal.
Dar funcționa.
Am urcat antena pe bloc, am tras cablul până pe terasă și am început să emitem.
Andrei Enescu: Și nu a durat mult până să apară autoritățile.
Leo Bagheera: Nu. În 1995 ne-au prins cei de la organismul care controla atunci spectrul radio – echivalentul a ceea ce astăzi este ANCOM. Am primit somație, apoi citație la tribunal.
Eram doi puști de 14-15 ani.
Ajungem la tribunal și mă uit pe lista de pe ușă. Scria ceva de genul: „Statul român împotriva Radio X-2000”.
Îi spun prietenului meu: „Hai să plecăm, că nu scrie numele nostru!”
El, mai responsabil decât mine, spune: „Nu plecăm, că citația a venit acasă.”
Am intrat. Judecătoarea ne-a speriat îngrozitor. Ne-a spus de pușcărie, de părinți, de toate nenorocirile posibile. Prietenul meu era aproape plângând, eram niște copii.
După experiența asta ne-a venit o idee fantastică: dacă este ilegal să emitem fără licență, ne ducem și luăm licență.
Andrei Enescu: La 14-15 ani.
Leo Bagheera: Exact. Să ne fi văzut pe holurile CNA, bătând din ușă în ușă: „Bună ziua, am venit să luăm și noi o licență de radio.”
„Ce vreți, mă, copii?”
Ne scoteau pe o ușă, noi intram pe alta. Eram absolut hotărâți.
Bineînțeles că n-am primit licență.
„Am ajuns să fim 24 de oameni într-un apartament și aproape permanent era cineva în direct”
Andrei Enescu: Dar nu te-ai oprit.
Leo Bagheera: Nu. Prietenul meu s-a speriat o perioadă și s-a retras. I-am spus: „Îți cumpăr eu emițătorul și continui singur”. Numai că n-a rezistat prea mult departe și a revenit.
Am găsit un grup de prieteni și un apartament al unui băiat care locuia singur. La un moment dat eram o echipă de 24 de oameni. Aproape în permanență era cineva în direct.
Tot Radio X-2000 se numea.
Aveam grilă de programe, emisiuni, tot ce trebuie. Eu făceam Din suflet pentru suflet, care la început era seară de seară, nu doar duminica, așa cum avea să rămână mai târziu. Era un fel de talk-show.
A început să sune lumea într-o asemenea nebunie încât am ajuns să blocăm centrala Romtelecom. Era o singură linie de telefon fix și, la un moment dat, intrau cinci-șase oameni simultan pe fir. Ridicai receptorul și auzeai mai mulți ascultători deodată.
Romtelecom ne suna: „Ce se întâmplă la adresa asta? Ne blocați centrala!”
Asta era interactivitatea înainte de internet.
Andrei Enescu: Ați reușit să creați și o comunitate reală în jurul radioului.
Leo Bagheera: Da. Au fost întâlniri la care au venit sute de oameni. Pentru perioada aceea era incredibil. Nu existau Facebook, Instagram sau TikTok ca să anunți un eveniment și să ajungi instantaneu la toată lumea.
Radioul chiar crea fenomen.
Și aveam și o acoperire foarte mare. Ne comparam cu posturi precum Radio Delta sau Radio Total, care aveau instalații serioase și antene amplasate la înălțime. Noi făceam tot felul de experimente și ajungeam să fim recepționați la distanțe pe care nu te-ai fi așteptat să le obțină un radio pirat.
„Radioul nu mai era făcut pentru oameni”
Andrei Enescu: Astăzi oamenii mai ascultă radio, dar impactul lui social este incomparabil mai mic decât în anii ’90. Evident, s-a schimbat tehnologia: telefon mobil, tabletă, YouTube, TikTok, Spotify, streaming. Totuși, televiziunea continuă să aibă un anumit impact. Radioul pare că și-a pierdut mult mai mult din forță. De ce?
Leo Bagheera: Eu cred că degradarea radioului românesc a început înainte de smartphone, înainte de social media și înainte ca Spotify sau YouTube să devină ceea ce sunt astăzi.
Și a fost în mare măsură vina radiourilor.
Radioul a fost transformat dintr-un fenomen pentru oameni într-un instrument comercial. După aceea, în multe cazuri, și într-o portavoce pentru diverse interese.
Important devenise să bagi reclamă. Multă reclamă. Nu mai conta suficient ce vrea omul, ce îi place, ce îl face să rămână.
De ce să ascult un radio care îmi dă trei minute de muzică și apoi încă trei minute de reclamă? Îmi puneam caseta mea și ascultam ce voiam.
Apoi au apărut toate gadgeturile. Telefonul nou îl butonezi, descoperi lucruri, îți captează atenția. După aceea YouTube, Spotify, Deezer și toate celelalte au pus, cum spun eu, cireașa pe coliva radioului.
Dar radioul își pregătise singur terenul.
Andrei Enescu: În anii ’90, radioul era și o poveste.
Leo Bagheera: Exact. Ascultai UniPlus, Fun Radio, Nova, Contact, Pro FM – fiecare era o poveste în sine. Vocile de acolo erau purtătorii acelei povești. Oamenii de la microfon întrețineau flacăra.
Când îi scoți pe oamenii aceia și îi înlocuiești cu automatizări, se pierde ceva esențial.
Există și astăzi posturi, inclusiv în America de Nord, unde realizatorul pune efectiv discul de vinil în direct sau pornește o casetă. Au audiență tocmai pentru că păstrează factorul uman.
La noi calculatorul pune muzica, bagă jingle-ul, dă ora, introduce reclamele, face aproape totul. Mai ai un matinal pentru că trebuie, un drive-time, poate cineva seara și cam atât.
Ce poveste mai construiești?
Andrei Enescu: Eu, la sfârșitul anilor ’90, credeam că televiziunea va rămâne pentru divertisment, iar marile discuții, talk-show-urile, se vor întoarce spre radio. M-am înșelat. Nu îmi amintesc mari dezbateri radio care să fi cutremurat România. Marile confruntări s-au întâmplat la televiziune.
Leo Bagheera: Și eu am făcut o estimare asemănătoare.
Dar astăzi există trei probleme majore pentru radio.
Prima: oamenii au fost bombardați mult prea agresiv cu publicitate. Ascultătorul vine la radio pentru o atmosferă, nu pentru un calup de reclame.
A doua: automatizarea a distrus o parte importantă a factorului uman. Iar odată cu streamingul, omul își spune: „De ce să ascult ce îmi dai tu, când intru pe Spotify și aleg exact ce vreau eu, când vreau eu și de câte ori vreau?”
A treia este multitudinea de alternative.
În anii ’90 aveai câteva posturi de televiziune. Acum ai sute de canale și platforme de streaming. Audiența se fragmentează.
La radio este la fel. Nu te mai lupți doar cu alte 10 sau 20 de radiouri. Te lupți cu Spotify, YouTube, Netflix, PlayStation, podcasturi, social media și cu orice altă formă de divertisment.
Întrebarea reală devine: de ce ar mai asculta cineva radio?
Andrei Enescu: Eu văd încă două motive. Unul este informația audio atunci când ești în mișcare – la volan, mergând pe stradă. Al doilea este omul de la microfon. Dacă există un realizator pe care vrei să-l asculți și care reușește să construiască o poveste, atunci te întorci pentru el.
Leo Bagheera: Așa este, numai că e mult mai greu. Realizatorul de astăzi concurează cu o ofertă informațională și tehnologică uriașă.
„Radiourile private au subestimat publicul”
Andrei Enescu: Mai am o teorie. Radioul public al anilor ’90, în perioada aceea de deschidere, producea foarte mult conținut. Gândește-te la emisiunile muzicale de la Radio România, în care nu se punea pur și simplu o piesă. Se vorbea despre formație, despre album, despre context.
Radiourile private au mers progresiv spre ideea că o piesă de șase-opt minute este prea lungă, că ascultătorul nu suportă prea multă informație, că totul trebuie scurtat.
Cred că piața privată de radio a făcut o greșeală considerând publicul mai puțin inteligent decât era.
Leo Bagheera: Da. Și mă bucur că publicul s-a schimbat și că nu mai rămâne captiv unei politici media greșite.
Dacă un radio nu îți oferă nimic, timpul și atenția ta valorează mai mult.
Cum anunți ora exactă cu cinci minute întârziere
Andrei Enescu: În anii ’90 existau și niște reguli aproape sacre în radio. Una dintre ele era ora exactă.
Leo Bagheera: Vai de mine! Dacă erai la pupitru trebuia să dai ora exactă. Nu conta că omul de acasă avea ceas. Tu trebuia să-i spui.
Eu eram la un radio legal, Radio Z, prin 1996-1997. Într-o zi mă sunase o voce blondă la radio și stăteam de vorbă cu ea la telefon. Telefon fix, bineînțeles.
Eu mai dădeam play la câte un CD, schimbam piesa, dar eram prins în conversație. La un moment dat ridic privirea și văd ceasul: trecuseră cinci minute peste ora exactă.
Am intrat în panică.
Ce să fac? O fi observat cineva că n-am dat ora?
Și atunci îmi vine ideea. Deschid microfonul și spun foarte serios: „Doamnelor și domnilor, cu regret vă anunț că acum cinci minute s-a făcut ora 13.”
Jingle, muzică.
Bineînțeles că au auzit și directorul de programe, și patronul. M-au chemat la ședință. Eu eram convins că mă dau afară.
Și au început să râdă. „De unde ți-a venit ideea? Ai făcut-o intenționat?”
Ce era să spun? „Sigur că da!”
Andrei Enescu: Mai exista și spaima de „blank”, de liniște pe post.
Leo Bagheera: Absolut. Rămâneai o dată pe blank, poate te iertau. A doua oară riscai să plătești din salariu.
Andrei Enescu: Eu am avut un episod la Pro FM. La știri erau acele mici separatoare sonore între titluri. Colegul de la pupitru a uitat caseta și, în loc de separator, s-a făcut liniște. Am pufnit în râs și nu am mai putut continua știrile. Atunci mi-am dat seama că nu am nimic în comun cu postura aceea de om extrem de serios la radio.
Un ascultător care voia să se sinucidă în direct
Andrei Enescu: Care a fost cel mai greu moment din experiența ta de radio?
Leo Bagheera: Sunt două. Primul, fără discuție, ține direct de radio.
Era iarna 1995-1996. Primesc telefon de la un ascultător care îmi spune că vrea să se sinucidă în direct.
La început am crezut că este o glumă. Eram la radio pirat, făceam show de noapte, iar oamenii mai sunau și ca să facă farse.
Am început chiar să glumesc cu el.
Dar, pe măsură ce îl ascultam, mi-am dat seama din voce, din inflexiuni, din felul în care răspundea, că s-ar putea să vorbească serios. Am început să-i pun întrebări, să-l testez.
Și mi-am dat seama că era real.
Omul era pe balcon, la etajul patru, și spunea că vrea să sară. Era o poveste legată de o iubită, nu mai rețin exact dacă îl părăsise sau se întâmplase altceva grav. Cert este că el spunea că nu mai are niciun motiv să trăiască.
L-am întrebat: „De ce ai sunat la radio?”
Mi-a răspuns: „Nu vreau să mor ca un necunoscut, fără să știe nimeni de mine.”
În momentul acela s-a schimbat totul pentru mine.
Am început discuția pe la miezul nopții și cred că am stat până la patru sau cinci dimineața cu el, în direct.
Nu aveam pregătire de psiholog. Eram un puști de 16 ani. Dar înțelegeam responsabilitatea enormă. Fiecare cuvânt putea să-l ducă într-o direcție sau în alta.
Am transpirat până în ADN în noaptea aia.
Până la urmă nu s-a sinucis. L-am convins să renunțe, apoi a venit la radio și ne-am și împrietenit.
Andrei Enescu: Iar publicul a stat cu voi.
Leo Bagheera: Asta a fost altă revelație. Zile și chiar săptămâni după aceea mă sunau oameni și mă certau în glumă: „Din cauza ta n-am dormit, a doua zi m-am dus rupt la serviciu, că am stat să văd ce se întâmplă cu băiatul!”
Atunci am înțeles ce însemna puterea radioului. Intrai efectiv în viața oamenilor.
Probabil a fost, într-un fel, „serialul Elodia” al radioului înainte să existe Elodia.
„Pe unul l-am putut întoarce. Pe altul, nu”
Andrei Enescu: Ai spus că au fost două momente.
Leo Bagheera: Al doilea a fost mult mai dureros.
Un coleg de la Radio X-2000 avea și el asemenea gânduri. Din 1995 până în 1997 am tot vorbit cu el, am tras de el, l-am întors de fiecare dată.
La un moment dat a plecat în armată. Înainte să plece mi-a spus ceva de genul: „Acolo n-o să mai fii lângă mine să mă tragi înapoi.”
La câteva luni a venit în permisie și m-a căutat. Eu eram plecat cu treabă, aveam atunci și activități de management pentru o trupă, eram la niște spectacole.
M-a căutat două zile și n-a dat de mine.
S-a întors în unitate și, la scurt timp, și-a pus capăt zilelor.
Asta m-a dărâmat.
Pentru că pe primul om reușisem să-l întorc. Iar aici am rămas cu întrebarea dacă, dacă ne-am fi întâlnit în zilele acelea, aș mai fi putut să-l întorc încă o dată.
Dar există lucruri în fața cărora nu ai putere.
„Mi-e dor de radioul de atunci, nu de radioul de acum”
Andrei Enescu: Îți este dor de radio?
Leo Bagheera: Tot timpul o să-mi fie dor de radio. Dar de radioul de atunci.
Nu de ceea ce se întâmplă acum, de același playlist repetat, aceleași piese, toate artificiile de programare și toate automatismele care nu au, pentru mine, niciun rost.
Radio, pentru mine, nu înseamnă asta.
Ascultătoarele, mesajele și „Din suflet pentru suflet”
Andrei Enescu: Din suflet pentru suflet era o emisiune romantică. Au existat și fane?
Leo Bagheera: Andrei, glumești? Ce vrei să spun acum, să pierdem toată audiența podcastului?
Evident că da.
Trebuie să ne amintim că era perioada dinaintea smartphone-ului. Aveai un Nokia cu memoria pentru câteva zeci de SMS-uri și trebuia să le ștergi ca să poți primi altele.
Nu spun că primeam sute de mesaje în fiecare emisiune, dar conținutul unora era… spectaculos.
De la „vreau să te însori cu mine”, „vreau să fii soțul meu”, „vreau să fii amantul meu”, până la mesaje pe care nu le putem reproduce.
Și eu eram tot foarte tânăr, iar unele veneau de la femei mult mai mari decât mine.
Andrei Enescu: Te-ai întâlnit cu ascultătoare?
Leo Bagheera: Sigur. Cu multe am devenit prieteni.
Dar am avut o regulă: nu voiam ca persoana cu care aveam o relație să mă placă inițial pentru omul de la radio. Mi-am dorit întotdeauna să existe o distanță între imaginea de la microfon și relația personală.
Dacă devenea ascultătoare după aceea, nicio problemă. Dar nu voiam ca relația să înceapă din postura de fan.
Concursurile nebune de la miezul nopții
Andrei Enescu: Dar nu făceai doar emisiunea romantică.
Leo Bagheera: Nicidecum. Făceam și unele dintre cele mai tâmpite concursuri imaginabile.
La unu noaptea suna omul și, practic, își cerea provocarea.
Îl întrebam: „La ce etaj stai?”
„La șase.”
„Bloc de zece?”
„Da.”
„Ia o oală, ieși pe casa scării și dă-i drumul să cadă pe scări.”
Sau altuia îi spuneam să iasă pe balcon și să strige cât poate de tare că ascultă radioul, numai ca să auzim ecoul dintre blocuri.
Omul striga, noi spuneam: „Nu se aude suficient, mai tare!”
Până se trezea un vecin și începea să-l înjure.
Era o nebunie.
Andrei Enescu: Și primeau premii?
Leo Bagheera: Da. Aveam acces la casete, CD-uri, compilații, diverse apariții noi. Dădeam premii muzicale, uneori și cărți.
Dar a existat și celebrul concurs cu sarmale.
Era înainte de Crăciun. Eram noaptea la radio, eram leșinați de foame și nu aveam de unde să luăm mâncare.
Și îmi vine ideea: „Facem concurs. Cine are deja sarmalele făcute?”
Am deschis microfoanele și au început telefoanele.
„Eu le-am terminat.”
„Eu deja am mâncat din ele.”
„Eu le fac mâine.”
Bun, dar noi am zis: „Așa poate spune oricine. Trebuie dovadă. Veniți cu sarmalele la studio.”
Și au venit!
La miezul nopții, cu taxiurile, oamenii veneau cu sarmale, cu sticle de vin, bere, sucuri, sacoșe.
Ne-am trezit că avem masă de mâncare și băutură și că stăm la petrecere cu ascultătorii.
Asta era partea extraordinară: nu mai erau „ascultători” undeva în eter. Deveneau oameni pe care îi cunoșteai, cu care te împrieteneai, mergeai la ei acasă, veneau la tine.
Radioul crea legături.
Am repetat, de altfel, ideea concursului cu sarmale mai târziu, la un post legal, și a avut aproape același efect.
Două personaje complet diferite la același microfon
Leo Bagheera: Mai era ceva foarte amuzant. Oamenii mă percepeau complet diferit în funcție de emisiune.
La un moment dat cineva îmi spune: „Duminica stau și vă ascult, mă liniștesc…”
Zic: „Și în rest?”
Îmi povestește despre un nebun care făcea tot felul de prostii la radio în alte seri.
„Păi tot eu sunt.”
„Nu se poate!”
Nu mă asociau cu personajul acela. Ei mă știau duminica, romantic, serios, cu Din suflet pentru suflet. Nu își imaginau că același om făcea sâmbătă noaptea petreceri și concursuri complet nebune.
Radio a fost pentru mine un fenomen, un mod de a fi, de a trăi, de a gândi.
Radioul și tot ce s-a întâmplat în spatele lui m-au format ca om.
De la radio la muzica realizată cu ajutorul inteligenței artificiale
Andrei Enescu: Astăzi Leo nu mai este în primul rând „Leo de la radio”. Ai intrat foarte serios într-o zonă nouă: creația și producția muzicală.
Leo Bagheera: Aici apare imediat discuția: dacă ai folosit inteligența artificială în construcția unei piese, mai este sau nu muzică?
Pentru mine răspunsul este da.
Eu nu apăs un buton și spun: „Fă-mi o piesă”, iar ce iese public.
Textele sunt ale mele. Conceptul este al meu. Linia melodică este construită și ghidată de mine. Prompturile sunt ale mele. Îi spun AI-ului când vreau să se întâmple ceva, cum vreau să se întâmple, ce fel de voce vreau, unde trebuie să urce, unde trebuie să coboare, cum trebuie interpretat un anumit pasaj.
Singurul lucru pe care nu îl fac este să folosesc propria mea voce.
Andrei Enescu: Atunci definiția corectă ar fi producător, nu interpret.
Leo Bagheera: Producător, da. Dar eu spun și creator, pentru că există o contribuție creativă reală.
„Îți place piesa până afli că este făcută cu AI”
Leo Bagheera: Am avut recent o experiență foarte comică.
Îmi scrie o doamnă pe WhatsApp și începe să-mi spună cât de mult îi place una dintre piesele mele. Apoi descoperă alta: „Vai, și asta este extraordinară! Ce text! Ce voce!”
Îi mulțumesc.
După un timp mă întreabă: „Dar tu când cânți?”
Îi spun: „Tocmai asta încerc să vă explic. Vocea nu este a mea. Este o voce artificială.”
Continuă să asculte. Mai descoperă un album, îmi spune cât de mult îi plac versurile.
Apoi revine: „Dar chiar nu este vocea ta?”
„Nu. Este realizată cu AI.”
Și dintr-odată: „Aaa, deci este muzică AI… Bine, atunci…”
Cu o oră înainte era încântată.
Asta nu înțeleg. Dacă o oră ți-a plăcut muzica, de ce încetează să îți placă în momentul în care afli cu ce instrument a fost produsă?
Andrei Enescu: Este probabil și o problemă de percepție. Oamenii nu înțeleg încă diferența dintre o piesă produsă automat dintr-un prompt generic și folosirea AI-ului ca instrument într-un proces creativ.
Leo Bagheera: Exact.
Același lucru s-a întâmplat și în trecut. Când a început muzica produsă pe calculator, cei care lucrau cu instrumentiști spuneau că aceea nu este muzică adevărată. DJ Bobo, Masterboy, Haddaway și mulți alții lucrau cu sintetizatoare, samplere, computer.
Și atunci exista aceeași discuție.
Eu pot să-i spun AI-ului: „Fă-mi o piesă care să semene cu Ed Sheeran.” Și poate să-mi genereze ceva foarte bine realizat. Dar pe mine nu mă interesează dacă nu are amprenta mea.
Piesa mea trebuie să sune așa cum o aud eu în cap.
Andrei Enescu: Pentru mine acesta este criteriul important. Nu dacă un instrument numit AI a fost sau nu folosit, ci dacă în spate există contribuție creativă.
AI-ul poate genera singur o idee, dar poate fi și instrumentul prin care tu reușești să materializezi exact ideea pe care o ai.
Leo Bagheera: Eu chiar separ discuția în două.
Una este discuția cu publicul, care de multe ori judecă eticheta înainte să asculte.
A doua este discuția din interiorul industriei.
„Industria muzicală trebuie să se adapteze, nu să se plângă”
Leo Bagheera: Industria muzicală face, după părerea mea, aceeași greșeală pe care a făcut-o radioul: refuză să se adapteze și apoi spune că tehnologia o distruge.
De ce să investești enorm într-un anumit proces dacă 80% din acel rezultat poate fi obținut astăzi cu un computer bun, o placă de sunet și un microfon foarte bun?
Pentru voce ai nevoie de condiții profesionale, sigur. Dar foarte multe lucruri s-au democratizat tehnologic.
Am discutat despre asta cu o cântăreață cunoscută. Mi-a spus: „Leo, AI-ul ne ia pâinea de la gură.”
I-am răspuns: „Nu AI-ul vă ia pâinea de la gură. Riscul este să vă trageți singuri covorul de sub picioare pentru că nu vă adaptați.”
Am întrebat-o cât a costat ultima piesă.
„700 de euro.”
Și cât îi trebuie să recupereze investiția?
Uneori un an. Alteori o piesă începe să producă abia după cinci-șase luni, dacă are noroc.
În condițiile astea, dacă o parte dintre costuri pot fi reduse foarte mult cu instrumente AI, de ce să nu le folosești?
Nu îi spun unui interpret să dispară. Dimpotrivă. Îi spun: folosește instrumentele acestea în avantajul tău.
Andrei Enescu: În curând problema va fi și mai complicată odată cu avatarurile AI – prezentatori, personaje virtuale, voci aproape imposibil de diferențiat de oameni.
Leo Bagheera: Eu nu am nimic împotriva avatarurilor. Am o singură pretenție: să fie cât mai bine făcute, cât mai umane. Să dispară acele defecte care îți spun imediat că privești ceva artificial.
Andrei Enescu: Dar cu cât devin mai umane, nu apare problema inversă? Oamenii nu vor mai ști ce este real și ce nu?
Leo Bagheera: Este o întrebare bună. Dacă mă întrebi ce îmi doresc eu tehnologic, vreau să fie cât mai performante.
Dacă mă întrebi cât de repede va accepta societatea schimbarea, asta este altceva. Cred că va mai dura.
Oamenii acceptă greu schimbările care le zdruncină convingerile.
„Cât de mare trebuie să fie minciuna ca să o crezi?”
Andrei Enescu: Tocmai de aici mi-a venit ideea unui proiect despre fake news.
Am văzut recent un comentariu la un material despre Vlad Țepeș și mitul Dracula. Cineva scria foarte serios că, de fapt, Vlad Țepeș nu a existat.
M-a șocat.
Este din aceeași familie cu teoria Pământului plat.
Și m-am întrebat dacă nu cumva avem nevoie de minciuni atât de evident absurde încât să-i obligăm pe oameni să se oprească și să gândească: „Stai puțin. Cum ar putea fi adevărat așa ceva?”
Să folosești, într-un fel, psihologia inversă.
Am făcut un asemenea experiment și într-o perioadă electorală. Am construit un filmuleț fals cu vocea clonată a lui Arsenie Boca.
Există foarte puțin material audio autentic cu vocea lui. Am reușit să clonez vocea și, tocmai pentru a-i da aerul înregistrării vechi, am adăugat inclusiv zgomotul de fond specific materialului original.
Textul fusese și el construit cu ajutorul AI, într-un limbaj care să semene cu textele lui Arsenie Boca, iar mesajul vorbea despre un candidat contemporan.
Era evident, dacă te gândeai câteva secunde, că Arsenie Boca nu avea cum să vorbească despre un candidat și niște evenimente petrecute la zeci de ani după moartea lui.
Și cu toate acestea reacțiile au fost uluitoare.
Un preot a început să-l critice pe Arsenie Boca pentru că „îl atacă” pe candidatul pe care îl susținea el.
Acolo mi-am dat seama cât de periculoasă este situația.
Leo Bagheera: Deci omul nici nu s-a întrebat dacă înregistrarea putea fi reală?
Andrei Enescu: Nu. A reacționat direct la mesaj.
Materialul a fost ulterior scos de pe TikTok pentru încălcarea politicilor platformei.
Leo Bagheera: Asta este și una dintre problemele mele cu TikTok. Am avut postări banale eliminate pentru diverse încălcări, în timp ce vezi live-uri în care oamenii se amenință în cele mai violente moduri și rămân acolo.
Există o inconsistență enormă în moderarea conținutului.
„O parte din radioul comercial merită să dispară”
Andrei Enescu: Cum vezi divertismentul și ceea ce am putea numi încă „presă vorbită” în perioada următoare? Ce se va întâmpla cu radioul?
Leo Bagheera: Nu vreau să fac predicții astrologice.
Dar, într-un fel, spun provocator că o parte din radioul de astăzi merită să dispară.
Când angajezi oameni pe criterii care nu au legătură cu talentul, când radio-ul devine o mașină comercială, când îți imaginezi că publicul trebuie doar bombardat cu aceeași muzică, publicitate și festivaluri, nu poți după aceea să te plângi că oamenii pleacă spre alte platforme.
Radioul trebuie să-și găsească din nou un motiv de a exista.
Cum a început proiectul muzical cu AI
Andrei Enescu: Cum ai ajuns, concret, să produci muzică folosind inteligența artificială?
Leo Bagheera: La început a fost joacă.
Am încercat mai multe platforme, Suno, Udio și altele. Am început să fac reimaginări ale unor piese cunoscute, doar ca să văd ce poate tehnologia.
Luam textul existent și spuneam: vreau vocea într-un anumit fel, vreau stilul acesta, instrumentalul să fie așa, refrenul să intre așa.
Intervenția mea era însă relativ mică și tocmai de aceea nu consider acele experimente comparabile cu piesele mele originale.
Mi-au ieșit foarte bine, îmi plăceau, dar la un moment dat m-am întrebat: „De ce plătesc abonamentul ca să fac niște reimaginări pe care oricum nu vreau să le monetizez?”
Și am renunțat.
Mai aveam însă o săptămână din abonament și mi-am zis: „Tot am plătit, hai să mai încerc ceva.”
Am luat o poezie scrisă de mine în anii ’90 și am băgat-o în sistem.
A ieșit îngrozitor.
M-am enervat. Reimaginările unor piese existente ieșiseră foarte bine, iar cu textul meu ieșea ceva complet nepotrivit.
Abonamentul a expirat, dar ideea a rămas în capul meu.
Așa că mi-am mai făcut un abonament.
Și atunci mi-am dat seama de greșeala elementară: una este o poezie și alta sunt versurile construite pentru o melodie.
„Am început să construiesc piesa bucată cu bucată”
Leo Bagheera: Am început să refac textele.
O poezie de trei-patru strofe devenea o structură de cântec. Îmi trebuia refren. Poate pre-refren. Poate încă niște versuri care să lege părțile.
Uneori ajungeam de la patru strofe la șapte.
Apoi începea munca propriu-zisă cu AI-ul.
Îi spuneam: aici vreau să intri ușor. Aici vreau aproape șoptit. Aici ridici vocea. Aici vreau altă octavă. Pe pasajul acesta vreau un dialog imaginar. Instrumentalul trebuie să se schimbe aici.
Uneori înțelegea imediat.
Alteori consumam sute de credite până obțineam exact ce aveam în minte.
Și dacă o variantă nu îmi plăcea, o ștergeam. Nu o păstram doar pentru că fusese generată.
Într-o lună ajungeam să cumpăr de două-trei ori pachete suplimentare de credite pentru numai câteva piese.
De asta mă deranjează când cineva spune: „A apăsat pe un buton și i-a făcut AI-ul melodia.”
Nu. Eu construiesc piesa bucată cu bucată până ajunge la forma pe care o vreau.
Opt albume în câteva luni
Andrei Enescu: Ai ajuns într-un ritm impresionant.
Leo Bagheera: Din ianuarie până în mai am ajuns la opt albume.
Fiecare are un concept diferit, o poveste proprie, un anumit tip de muzică.
Le-am gândit și într-o succesiune alfabetică, de la A la H. Dacă aș fi continuat proiectul în aceeași formulă, probabil aș fi mers mai departe prin alfabet.
În mai am pus proiectul muzical pe pauză.
Nu neapărat muzica este lucrul de care sunt cel mai mândru. Ci faptul că tot acest proiect m-a obligat să construiesc ceva mai mare în jurul lui.
De ce „Leo 1 România”
Andrei Enescu: Ai ajuns inclusiv să fii identificat de Google drept „artist muzical”.
Leo Bagheera: Da, și când am văzut prima dată mi-a picat capul.
„Eu, artist muzical?”
Eu mă gândeam la mine mai degrabă ca producător sau compozitor. Pentru mine „artist muzical” suna automat a interpret.
Dar Google vede albumele, prezența pe platformele digitale, tot ecosistemul și așa m-a încadrat.
După ce m-am apucat de muzică mi-am spus că îmi trebuie și un site. Un loc al meu în care să existe toată discografia, dar și unde să pot scrie liber despre muzica mea.
Și nu numai despre muzică.
Pe site scriu despre radio, cărți, filme, scufundări – fac și scuba diving –, pescuit și diverse alte experiențe.
Practic, este insula mea digitală.
Andrei Enescu: Și de unde vine „Leo1România”?
Leo Bagheera: Inițial voiam ceva foarte simplu, derivat din Leo Bagheera.
Numai că pe TikTok și pe alte platforme aproape toate variantele simple erau deja ocupate. Leo, Leo B, inițiale – luate.
La un moment dat m-am enervat și am zis: bine, atunci Leo 1 România.
„Unu” în sensul de primul.
A rămas.
Am cumpărat apoi domeniul .com și de acolo s-a construit identitatea.
Un site pe care Google l-a indexat mai repede decât se aștepta
Leo Bagheera: Când am făcut site-ul, la început nu apărea aproape deloc în căutările Google.
Am început să întreb ChatGPT, Gemini și toate instrumentele pe care le aveam la dispoziție ce se întâmplă. Explicația pe care o primeam era că domeniile noi au nevoie de timp până capătă încredere și vizibilitate în motorul de căutare.
Mă gândeam: „Cum adică să aștept un an?”
Eu deja publicam foarte mult.
Și, în câteva luni, am început să văd că site-ul apare tot mai des în căutări, că paginile sunt indexate, că lucrurile încep să funcționeze.
Probabil tocmai volumul și ritmul constant de conținut au ajutat.
Pentru mine a fost o satisfacție foarte mare.
Despre TikTok: „Intru, râd puțin și ies”
Andrei Enescu: TikTok folosești?
Leo Bagheera: Da, dar într-un mod foarte limitat.
Algoritmul îmi arată în principal lucruri romantice, uneori duse mult prea departe pentru gustul meu, muzică AI și foarte multe comicării.
Când sunt obosit sau într-o stare proastă, mai deschid TikTok. Dacă îmi apare ceva cu Vacanța Mare, farse sau tot felul de nebunii, râd puțin și mă scoate din starea respectivă.
După una-două țigări, închid și gata.
Nu stau ore întregi să dau scroll.
Andrei Enescu: Nici eu nu sunt fan TikTok. Radio Clasic are cont acolo, dar nu îl folosim foarte mult. Prefer YouTube. Încă putem vedea lucrurile în 16:9!
Leo Bagheera: Da, în 16:9, foarte important!
„Dacă voi avea concert, fac playback”
Andrei Enescu: Și când vei avea primul mare concert internațional?
Leo Bagheera: Am mai fost întrebat: „Cum o să faci concert dacă muzica este făcută cu AI?”
Foarte simplu: fac playback!
Exact ca mulți DJ celebri de la marile festivaluri care au seturile pregătite.
Glumesc, bineînțeles, dar întrebarea este interesantă: ce înseamnă astăzi interpretare live, ce înseamnă producător, ce înseamnă creator?
Și aici tehnologia va schimba multe lucruri.
„Relația dintre public și omul din media este fundația”
Andrei Enescu: Leo, îți mulțumesc pentru aproape două ore de conversație.
Zona de Contact s-a născut tocmai ca o discuție liberă cu prieteni și cu oameni din zone foarte diferite, oameni care într-un fel sau altul schimbă ceva.
Cei care ne urmăresc pot scrie comentarii și întrebări și încercăm să răspundem.
Leo Bagheera: Și eu îți mulțumesc pentru invitație.
Nu știu cât am schimbat eu mentalități sau cât am inspirat alți oameni și nici nu vreau să mă laud cu asta.
Dar sper ca Radio Clasic să inspire în continuare oamenii într-un mod pozitiv, cultural și social și să ajungă acolo unde îi este locul.
Iar celor care ne ascultă le spun să consume muzică bună, radio bun și, în general, conținut de calitate.
Relația dintre ascultător, spectator și omul din media este esențială. Nu milioanele de urmăritori de astăzi, care mâine pot să dispară, sunt lucrul cel mai important.
Contează relația construită în timp.
Asta este fundația.
Andrei Enescu: Exact aceasta este și ideea Zonei de Contact: oamenii care consumă media să-i poată cunoaște pe cei din fața microfonului, să le poată pune întrebări și să existe din nou o relație reală între ei.
Îți mulțumesc, Leo Bagheera.
Leo Bagheera: Și eu vă mulțumesc. Toate bune și frumoase și ne auzim data viitoare.
Andrei Enescu: Cele bune și pe curând.
